marți, 28 martie 2017

Piatra Craiului - Vf. La om


Data: August 2016
Traseu: Pestera - Saua Joaca - La Table - Refugiul Grind - Vf. La om - Grind 2
Compania: Viezurii si prietenii: Cosmin si Liviu (fratele lui Theo)

Nu prea am putut sa stam mult timp cuminti si deja planificam urmatoarea tura ca apoi iata-ne si pe drum. Si cum mie deja imi era dor de Crai unde altundeva sa mergem? De data asta nu am plecat singuri, ci am fost insotiti de catre fratele lui Theo, care dupa experienta de pe Moldoveanu s-ar fi jurat ca in curand nu prea mai calca pe munte si Cosmin, un prieten de-al lor. Cosmin nu locuieste in Romania, ci in UK si isi dorea mult sa urce si el cu noi. Mai degraba, datorita lui Cosmin, s-a reintors si Liviu pe munte, Deh, prietenia asta. :)))
Planul era sa urcam din satul Pestera unde am rezervat si cazarea. Am plecat vineri toti dupa munca cu masina si dupa cateva popasuri mici, am ajuns in Pestera pe intuneric, dar bine ca am ajuns!
Eram foarte entuziasmati de traseul pe care il aveam de facut urmatoarea zi si cum eu adorm greu din cauza entuziasmului, imi faceam griji ca nu o sa fiu odihnita, dar din fericire somnul a invins.
Dimineata ne-am trezit cu o priveliste superba si o lumina atat de calda incat parea ca toti muntii se scaldau in ea. Chiar ne umplea de fericire si ne dadea o stare de spirit foarte buna si de abia asteptam la purcedem la drum. Dupa un mic dejun copios si o cafea buna asta am si facut. Ne-am luat rucsacurile in spate si am pornit la intalnire cu Craiul care ne astepta sus sus sa-i imbratisam crestele.
Vremea era frumoasa, cerul senin de-un albastru ametitor si noi doi ne simteam precum doi copii care se-ntorc acasa. Si ce primitoare si calda era intoarcerea.



Traseul nu este greu, cu exceptia a doua parti care mi s-au parut mai accentuate si anume urcusul de la Refugiul Grind care mi-a dat impresia ca nu se mai termina pentru ca nu ne dadea momente de respiro. Dar asta poate fi si din cauza am mancat putin mai mult cand am poposit la refugiu si ma simteam ca un porcusor greoi :)) incat am tras putin pe dreapta si m-am intins ca sa mi se odihneasca si stomacul :)). A doua zona ceva mai solicitanta este cea de jos:



Dar dupa am urcat fara probleme, chiar am savurat din plin orice pas in plus si cand am ajuns la zona cu grohotis, m-am bucurat de fiecare stanca pe care aproape ca o mangaiam. Si peisajul? Iti taie toata respiratia. Daca nu ne aminteam ca mai trebuie sa si respiram, ne sufocam de la prea multa frumusete.
Si tot urcam si urcam, mai aruncam un ochi in spate si in jur, belind ochii la tot ce se deschidea in jurul nostru si iata ca ajungem si-n creasta.



De aici aveam parte numai de splendori, in orice directie in care ne uitam, abrupturile erau ametitor de frumoase.
Erau multi oameni pe varf, se odihneau, faceau poze. Unii veneau de pe alte trasee, schimbau vorbe si impresii cu cei pe care ii intalneau aici. Toti care ne aflam acolo aveam aceeasi stare de bine, se radea, se glumea, eram ca o mare familie de montaniarzi. Cum sa nu iubesti atmosfera asta? Si dupa momente de liniste, de parca muntele ne-ar fi acaparat gatlejurile si pur si simplu stateam tacuti si sorbeam din priviri tot din jurul nostru, ramanand ca de obicei, muti de uimire.




 Momentul de liniste a fost insa brusc intrerupt de Liviu cu "Unde-i slanina?". Eh, in momentul acela, toata lumea de acolo a inceput sa rada si atmosfera a prins grai revenind la starea de voiosie care era mai devreme.
Pentru ca am ajuns la finalul traseului planuit, dar nu voiam sa ne intoarcem, am zis sa mergem si pana in Saua Grindului la refugiu, doar ca sa mai tragem de timp si sa ne mai bucuram de momente. Am stat si acolo putin intinsi si dupa ne-am intors pe inserate pe acelasi traseu pana in satul Pestera, Am avut parte de o cina copioasa, cartofi la cuptor, bulz si alte bucate care mai de care mai gustoase. Mai era un grup de oameni mai in varsta unde luam masa si ne-au oferit vin de tara si au mai stat la povesti cu noi, Nici nu mai simteam oboseala, oamenii frumosi au efectul acesta! :)

 Alte poze:



Theo

Moi

Cosmin

Liviu



 




duminică, 26 martie 2017

Ziua 5. Brasov




In sfarsit am ajuns in Brasov. Am luat un taxi de la gara pana la cazare, oarecum incercand sa evitam orice contact cu oamenii pana cand nu ne improstam. Chiar si cand am ajuns la receptie, eu stateam ceva mai departe de receptioner, in timp ce Theo a fost ceva mai curajos :)). Hotelul se numeste Taj Mahal si se afla in centru ceea ce era bine, in felul acesta faciliteaza destul de mult ajungerea la anumite obiective si nu numai. Singurul downside era ca pana in camera trebuia sa urcam multe scari si de multe ori, la coborare, ne gandeam daca nu cumva ar fi mai simplu sa ne dam rostogol pe ele. :))



Nu am zabovit foarte mult la hotel si am iesit sa ne plimbam prin oras. Era destul de animat centrul, era si un mic eveniment cu dansuri, dar Theo nu voia sa danseze :P



De fiecare data ma intorc cu drag in Brasov, ori de cate ori il vad, nu pot sa ma plictisesc de el, este orasul meu de suflet. Mai mult decat atat, consider ca este important ca dupa doua ture solicitante, ultima zi sa fie dedicata odihnei, chiar daca va aflati inca departe de casa.
Per total, a fost un concediu foarte fain, in care ne-am simtit foarte bine si inca o data am reusit sa scapam de "marile orase" care de cele mai multe ori ne sufoca doar locuind acolo. :)


             






sâmbătă, 25 martie 2017

Zilele 3 si 4. Cabana Curmatura si Creasta Mica a Pietrei Craiului

Ne-am odihnit destul de bine in noaptea precedenta, dar trebuia sa lasam Busteni-ul in urma si sa ne indreptam spre Brasov. Am luat un mic dejun, am baut o cafea cat sa ne mai inviora, ne-am strans lucrurile si am pornit la drum. Dar asta nu inainte sa ne luam la revedere de la Doamna Sandra si sa ii multumim pentru ospitalitate. Ne-a urat drum bun si ca ne mai asteapta pe la dansa, cu siguranta o sa mai revenim!

Am pornit spre gara de unde am luat trenul catre Brasov si acolo am stat pana cand a tras trenul pentru Zarnesti.  Vremea era la fel de calda, poate chiar un pic mai calda, dar era perfecta pentru plimbari pe munte. Dar cum nimic nu merge aproape perfect niciodata, s-a defectat locomotiva la Rasnov si a trebuit sa asteptam sa se intoarca alt tren din Zarnesti care sa ne duca pe noi si pe restul oamenilor acolo. Chiar am avut parte si de un domn mai iritat de aceasta intamplare, care tipa in lung si-n lat ca el vrea sa ajunga la Brasov si ca nu e problema lui ca nu mai functioneaza locomotiva. Era destul de amuzant de privit, dar in acelasi timp imi dau seama ca era destul de stresant pentru doamna de la ghiseu care parea ca isi pierde orice urma de rabdare.


Astepand trenul spre Zarnesti

Am asteptat cam jumatate de ora pana cand ne-am urcat in tren. Peisajele vazute din tren erau superbe, parca se scaldau perfect in lumina puternica a soarelui, care parca incepuse sa acapareze aproape tot. 


Zarnesti este principala intrare in Parcul National si de unde pornesc diverse trasee spre Piatra Craiului. Noi pentru inceput ne-am oprit sa mancam si sa platim taxa de intrare in parc, dupa care am pornit spre Prapastiile Zarnestilor, care este un defileu de pereti abrupti, cu inaltimi de peste 200m si sunt perfecti pentru alpinism. Se poate intra si cu masina, dar doar pana la bariera unde va trebui sa o lasati parcata pana cand va intoarceti. Este o zona foarte frumoasa, desi in ziua respectiva era foarte aglomerat, foarte multi oameni cu gratare si cu muzica ascultata la maxim, care de cele mai multe ori nu era muzica ascultabila. But that's just me.


                                                                        Zarnesti




Obiectivul nostru era sa ajungem la Cabana Curmatura, unde trebuia sa inoptam o noapte, inainte sa urcam pe Piatra Mica. Sunt doua trasee care pot fi urmate, primul pornind de la Fanatana lui Botorog, pe banda galbena si al doilea care duce dincolo de bariera si pe care l-am ales noi, pana la primul indicator pe banda albastra. In felul acesta am putut admira in totalitate Prapastiile, insa nu am facut poze aici, doar doar filmari care vor fi urcate ulterior.

In drum spre Curmatura



Cabana se afla la 1470m, pe versantul NE al Pietrei Craiului si este un punct important de unde pornesc traseele in masiv, dar care depind, totusi, de starea vremii. Mi-a placut foarte mult atmosfera de la cabana, era foarte degajata si mi-am adus aminte din nou de ce iubesc oamenii de munte. Pentru ca sunt oameni frumosi si foarte prietenosi, care atunci cand ii intalnesti te saluta cu un zambet sincer si cald. 

Vedere de la anexa

Ne-am relaxat stand afara pe bancute si ne-am luat amandoi doua beri. Am zis ca meritam sa ne rasfatam putin, nu? Am scos niste mancare din rucsac si mi-am cumparat de acolo si o prajitura cu mere, care era absolut minunata. Au mancare foarte buna, iar prajiturile trebuie incercate neaparat! 
Spre seara, cam pana aproape sa apuna soarele, am stat si ne-am odihnit pe iarba in zona corturilor. Nici nu prea aveam cuvinte in momentul acela, puteam doar sa inspir si sa expir si sa ma las total cucerita de atmosfera si de privelistea de care aveam parte.
Intr-un final, nu am stat pana tarziu, eram destul de obositi dupa drumul din ziua respectiva si mai ales dupa prima tura din primele zile, de la Omu. Cum am inchis ochii, ne-a luat somnul si dusi cu Mos Ene am fost.

A doua zi de dimineata ne-am trezit in jurul orei 6 si jumatate, vrand ca in ziua respectiva sa ne intoarcem in Zarnesti si sa plecam spre Brasov. Asa ca intentionam sa plecam pe traseu cam pe la 7 jumatate. Ne-am pregatit niste rucsacei mai light in care am pus strictul necesar si am iesit sa mancam si sa bem putina cafea. Ne-am umplut botelcutele cu apa de la izvorul de langa cabana si am fost gata de pornit la drum. Atentie, apa nu se gaseste, deci va recomand sa va luati provizii de apa de la cabana si sa nu uitati!

Era o zi foarte faina, calda si ce bine era fara rucsac greu in spate! Si am pornit catre Saua Crapaturii pe un urcus destul de sustinut, dar la cat de bine dormisem cu o noapte inainte, totul a mers foarte bine!

Punctul de belvedere de la Saua Crapaturii

Pe aici trebuie sa urcam! :)




 


Desi partea stancoasa nu dureaza foarte mult, este destul de solicitanta, insa ne-am bucurat din plin de ea. Sunt unele pasaje mai periculoase, in care se poate aluneca destul de usor, dar cu atentie nu ar trebui sa fie probleme. Personal imi plac mult zonele de genul acesta, ma simt in largul meu, iar Theo mereu imi spune ca sunt o caprita neagra :)



Am ajuns foarte usor in creasta, de unde panorama asupra Pietrei Craiului poate fi admirata in toata splendoarea ei, dar pana la varf mai trebuia sa mai mergem nitel pe Creasta Mica si ascutita, atat de specifica zonei, incat, va dati seama ca haul era de ambele parti ale crestei. Atat de frumos!



Aici ne-am tras sufletul putin, am dat cateva telefoane catre familie, am mancat ceva si am mai stat sa admiram minunatiile din jur.
Dupa ce am considerat ca am stat destul (bine, niciodata nu-i de ajuns), am luat drumul inapoi spre cabana, pe unde am urcat. Deja era foarte cald si noroc ca Theo a avut crema de soare la el, altfel, la cat de alba sunt, m-as fi inrosit imediat si din caprita neagra m-as fi transformat intr-un rac!
Inapoi la cabana am ajuns repejor unde am mai mancat ceva si ne-am odihnit, insa trebuia sa ne luam la revedere pentru ca ne astepta alt drum in fata si mai lung, din fericire si unul pentru relaxare. 
Drumul de intoarecere pana in Prapastiile Zarnestilor a fost scurt, ne-am miscat destul de repede, insa de acolo pana in Zarnesti mi s-a parut foarte lung si parca nu mai ajungeam odata. Era si foarte cald, ne era foame si aveam nevoie si la toaleta! Theo putea sa rezolve imediat, norocul lui.
Cand am ajuns in Zarnesti ne-am oprit la un mini restaurant sa mancam si sa ne mai odihnim picioarele. Nu am zabovit mult si am luat-o repede spre gara unde ne astepta trenul catre Brasov, pe care era cat pe ce sa il pierdem, noroc ca ne-a vazut mecanicul ca alergam ca nebunii spre tren si a avut bunavointa sa ne astepte, asa ca multumim! 

Cei doi viezuri :)
 

miercuri, 22 februarie 2017

Zilele 1 si 2. Pe cararile Bucegilor

Data: Primul weekend din August 2016
Locatia: Muntii Bucegi, Vf. Omu si Babele
Compania: Viezurii



Plecare din Busteni, pe traseul ce incepe de langa Caminul Alpin, spre Valea Cerbului si Poiana Costilei.
Ne era dor sa mergem pe munte si sa mai stam cu ei la o vorba, doua prin codru, sa mai povestim povesti necunoscute la o gura de izvor rece. Asa ca ne-am facut rucsacurile, am cumparat biletele de tren si am pornit spre o noua aventura.
Am ajuns seara in Busteni, ne-am cazat si am iesit sa mancam la restaurantul Rustic, la care mergem de fiecare data cand ne aflam acolo. Au mancare foarte buna la niste preturi super ok, recomand!

Dupa cina ne-am mai plimbat prin oras, adica drumul catre cazare, caci aveam ceva de mers, dar era foarte placut afara si era mai degraba o placere. Am stat la Pensiunea Sandra, care se afla in apropiere de partie. Doamna de la cazare este foarte amabila, poate vorbi putin mai mult uneori, dar are intentii bune, plus totul este curat si aveti totul la indemana. Mai multe informatii se poti gasi in linkul de mai jos.

http://www.booking.com/hotel/ro/casa-sandra.en-gb.html?

Nu am stat mult pana cand am dat stingerea. Personal, cand stiu ca a doua zi plec undeva si fac ceva interesant, nu pot dormi aproape deloc. Din fericire nu a fost cazul, am adormit instant si m-am trezit plina de energie.

A doua zi, in jurul orei 10 - 10 si jumatate am pornit pe traseul de langa Caminul Alpin si am tot urcat prin padure catre Poiana Costilei. Ne-am miscat destul de repede, singura pauza facuta fiind de 2 minute pentru a bea apa. Am stat si cu ochii in patru si mai dadeam un fluier. Nu eram panicati din pricina ursilor (chiar daca personal avusesem recent o intalnire cu un domn pe poteca), dar mai bine sa fim in siguranta.

Cand am ajuns in Poiana Costilei, ne-am oprit ca sa mancam si sa bem apa. Era foarte liniste si o vreme foarte frumoasa, mai ca ne venea sa ne intindem undeva pe iarba si sa tragem un pui de somn. Pana la urma unde era graba? Voiam sa ne bucuram de tot ce era in jur, ca eram acolo, nu sa simtim ca eram doar in trecere.

Cateva poze de pe traseu:








Cand iesi in golul alpin, ai o panorama de iti taie rasuflarea. Bucegii in toata splendoarea lor, mai ca vrei sa te trezesti in fiecare dimineata alaturi de privelistea asta.

Theo - probabil ii era foame





Theo fiind fotogenic :))


Am mai facut cateva pauze scurte pe drum pentru mici gustarele. Chiar ne intalnisem cu mai multe grupuri de oameni alaturi de copii care coborau. E frumos cand ii initiaza de mici si ii invata sa aprecieze natura, sa respecte muntii, de asemenea si oamenii intalniti pe traseu.



Traseul nu este neaparat greu, chiar nu este, dar poate parea destul de lung si anevoios, mai ales cand apare elementul surpriza si anume ceata si una foarte deasa de nu prea mai vedeai nimic in jurul tau. Fara sa ne dam seama, am pierdut traseul de doua ori si parca aveam impresia ca, din pricina cetii, pur si simplu nu mai ajungem odata. Bine ca de fapt ne aflam sub creasta si cam in 10 minute am iesit din ceata si am zarit in fata noastra Cabana Omu. Mare bucurie am mai simtit!

Ajunsi in sfarsit la Omu, ne-am odihnit, am mancat, ne-am hidratat si am facut poze - nu prea multe, ochiul absoarbe cel mai bine.



Theo si pateul :))










In mare parte, traseul a fost lipsit de probleme, fara semne de Mos Martin care ar fi putut sa ne surprinda, dar cu siguranta ne-a admirat de la departare. In schimb, am avut ocazia placuta de a vedea cateva ciute care alergau de colo-n colo, dar din pacate nu le-am putut surprinde in poze, dar cu siguranta momentul a fost savurat mai bine decat a lua repede aparatul pentru a le fotografia, pierzand astfel momentul.

Din nefericire, am cam pierdut notiunea timpului si ne bazam mai mult pe telecabina de la Babele, de care stiam ca se inchide devreme, dar am avut noroc ca era coada destul de lunga si chiar am mai stat in jur de 2 ore ca sa asteptam. Cum am ajuns jos ne-am oprit sa mancam la acelasi restaurant si dupa sa ne retragem la odihna. A doua zi urma o noua aventura. :)





"Oriunde-ai fi, răspunde la a lor chemare"